M-am retras printre frunzele toamnei, m-am ascuns de vant ca sa nu-mi spulbere gandurile si sa mai pot pastra in suflet ecourile picaturilor de ploaie.Nimeni nu m-a citit atat de bine ca frunza care mi s-a asternut ieri in palma...Culorile ei mi-au redat energia si mi-au topit indoielile.
De cand nu v-am scris, timpul si-a tesut o noua pelerina.Visele mele sunt cuminti, dar indraznete, degetele ma dor de atata cantat la chitara, iar intentiile mele sunt cel putin ambitioase.Mi-am dat seama ca pe dulap, stinghera, in camera mea ma astepta o chitara.Am adus-o acasa demult, dintr-un magazin in care se plictisea impreuna cu alte chitare, rosii, negre, aramii.Mi-a cerut s-o iau acasa...Sunt sapte ani de atunci.Am concluzionat ca s-a odihnit destul si am pus-o la treaba.Suna dezacordat uneori, alteori nu suna nicicum, dar e chitara mea si pretind ca invat sa cant la ea, desi am senzatia ca mai mult o chinui.Norocul meu e ca am prieteni de treaba, cunoscatori in utilizarea instrumentelor muzicale si, mila fiindu-le de sunetul indurerat al chitarii mele s-au angajat sa ma instruiasca.
Bineinteles, ca un copil ce sunt, mi-am inchipuit ca in doua ore invat acordurile si in a 3-a sunt in stare avansata de SLASH.Deocamdata am trecut cu brio examenul ,,Melc, melc codobelc" in 3 saptamani de suferinta chitaroasa.Daca vreti sa invatati sa cantati la vreun instrument muzical, face-ti-o in stare de inconstienta= copilarie.Eu se pare ca tot copil am ramas si trebuie sa recuperez ce n-am invatat odata.Da' eu vreau asta, nu ma obliga nimeni.Va pup de nu va vedeti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu